Ziua Crăciunului se bucură de o pregătire specială încă din ziua premergătoare acestei sărbători, numită Ajunul Crăciunului (24 decembrie). La sate, îndeosebi, sunt păstrate mult mai bine tradițiile acesteia.
În Ajunul Crăciunului, la români începe colindatul, formă străveche de vestire a Naşterii Mântuitorului Iisus, care deschide ciclul celor 12 zile sacre de la cumpăna dintre ani.
Tot în ziua de Ajun, pe 24 decembrie, toate pregătirile pe care le fac gospodinele de la sate au un scop magic: ele vor să stimuleze belşugul casei.
Copturile, turtele, covrigii şi colacii vor fi daruri pentru colindători ori ofrandă pentru morţi.
În popor se spune că Ajunul Crăciunului presupune un post aspru.
E indicat chiar să se ajuneze până se ivește prima stea de seară, care amintește de steaua observată de magii de la Răsărit.
Până atunci nu trebuie să se mănânce nimic și astfel omul va fi sănătos, va avea mult noroc și va fi mai demn pentru Sfânta Împărtășanie.
În ziua de Ajun se taie câte un măr, iar dacă mărul are viermi, se spune că cel care a tăiat fructul va fi încercat de boală tot anul, iar dacă mărul este putred, atunci va muri.
Deşi majoritatea oamenilor împodobesc bradul de Crăciun când le permite timpul, acesta se împodobeşte de fapt în seara de Ajun, pe 24 decembrie.
Conform unei superstiţii, în ziua de Ajun nu este permis consumul de rachiu. Se spune că cel care bea rachiu pe 24 decembrie, va fi batjocorit de diavol.
În ziua de Ajun nu sunt permise supărarea, certurile şi loviturile: cel care loveşte cu pumnul va primi înapoi tot atâţia pumni cât a dat.
Cei ce cresc albine nu trebuie să dea nimic din casă în ziua ajunului Crăciunului.
O superstiţie spune că dacă un bărbat intră primul în casă în ziua de Ajun şi ziua de Crăciun, familia va fi binecuvântată cu noroc tot anul care urmează.
Casa nu trebuie măturată în ziua de Ajun, căci aşa se alungă tot norocul.
Un obicei popular este aducerea unei crenguţe de vâsc în casă. Aceasta este aducătoare de noroc, belşug şi alungă certurile şi ghinionul.
O tradiţie presupune împodobirea bradului de Crăciun cu un săculeţ mic, umplut cu boabe de fasole albă. Acestea simbolizează puritatea sufletului.
O altă tradiţie este recuperarea tuturor bunurilor împrumutate de-a lungul anului.
Un obicei respectat în special la sate este aruncarea boabelor de grâu sau porumb către colindători. Boabele călcate trebuiesc împărţite apoi la păsări, pentru ca acestea să dea ouă din belşug în noul an.
La Mărișel, o localitate de lângă Cluj, un obicei străvechi de Crăciun este atât de frumos încât a fost inclus în patrimoniul UNESCO.
Există un obicei străvechi numit „Junii Măriselului”: un grup de 10 tineri necăsătoriţi, care în fiecare an vin la biserica din sat, după care ies în faţa lăcașului de cult, dansează şi colindă. La un moment dat, junii, le invită la dans pe fetele care nu sunt căsătorite.
Ziua de ajun a Ajunului; asemănările lui Moş Ajun cu Moş Crăciun
Pătrunşi deja în cadrul zilei de ajun a Naşterii Domnului, merită subliniat faptul că această zi este patronată de Moş Ajun, cel care, sub influenţa creştinismului, cu timpul, a decăzut ca importanţă o dată cu apariţia lui Moş Crăciun.
Cu toate astea, şi Moş Ajun îşi are importanţa sa bine fixată în credinţele populare.
Dispunând de bogăţiile specifice mediului agricol, el este cel care îi dăruieşte pe copii cu funcţia de colindători, dar şi pe cei mari, prin intermediul practicilor simbolice ale Semănatului.
Tot legat de Moş Ajun, cel care în imaginaţia poporul român îi este precum un frate geamăn lui Moş Crăciun, căci, amândoi sunt bătrâni, bătrâni, din vremuri de demult uitate, sunt de când lumea şi lumina, cu bărbi albe, ca de zăpadă, amândoi buni şi darnici, amândoi răspândind veselia în jurul lor, Moş Ajun, spuneam, dăruieşte copiilor nuci, mere, colăcei, spre deosebire de Moş Crăciun, cel care aduce haine, jucării, cârnaţi şi şorici de purcel.
Conform tradiţiei, în această zi de Ajun, pe Maica Domnului o apucaseră durerile facerii.
Ea îi cere adăpost lui Moş Ajun, cel care o refuză şi o îndrumă spre fratele său mai mare şi mai bogat, Moş Crăciun, care era şi stăpânul unui staul, loc în care au tras Iosif şi Maria.
După naşterea lui Iisus, Moş Ajun, cel care tot timpul stătuse prin preajma staulului gata oricând să ajute la nevoie, a aşezat Pruncul sub un măr din apropiere şi, ca semn de dărnicie, sentiment izvorât din bucuria ce-l cuprinsese la Naşterea Domnului, s-a apucat să arunce copiilor ce treceau pe acolo merele din copac.
Revenind la ziua de Ajun, în vechime, aceasta era ziua tăierii porcilor.
Animale care nu erau sacrificate în decursul postului pentru „a nu spurca vasele şi pe cei din casă cu mâncare de frupt”, aşa cum aflăm de la Tudor Pamfile în lucrarea sa „Sărbătorile la români”.
În dimineaţa de Ajun de Crăciun toţi creştinii se pregătesc să întâmpine, în a lor gospodărie, preotul.
Acesta vine să le vestească apropiata sărbătoare, Naşterea Domnului, sfinţindu-le, totodată, bucatele cele pregătite deja, de cu noaptea, de gospodinele casei.
Există credinţa că odată ospătate, bucatele – neapărat de post! – aduc noroc şi bogăţie în tot anul ce vine.
Legat de acest moment al intrării în case a preotului cu Ajunul, din popor se spune că e bine ca acesta „să şadă pe pat pentru a sta, mai apoi, cloştile pe ouă şi pentru a scoate pui mulţi; iar sub aşternutul pe care stă popa să se puie nişte boabe de grăunţe, acelea care mai apoi vor fi date cloştilor ca să nu înăduşe puii la clocit.” Sunt aspecte pe care ni le dezvăluie Artur Gorovei în a sa carte „Credinţe şi superstiţii ale poporului român”.
Iar de la Tudor Pamfile aflăm că „în noaptea de Ajun nimănui nu-i este îngăduit a dormi în fân sau pe paie în grajd, căci aceasta este noaptea când boii, cei ce l-au încălzit pe Prunc cu răsuflarea lor, dar împreună cu boii şi toate vitele, vorbesc între ele, destăinuind, între altele, şi locurile unde se află comori ascunse în pământ, comori care în această noapte ard.” Pe cei ce nu ascultă de acest sfat îi paşte, în scurt timp, mari primejdii.
La miezul nopţii dintre ziua de Ajun şi cea de Crăciun, se crede că cerurile se deschid.
Dar această minune nu poate fi văzută decât de cei fără de păcate.
Cei care pot auzi glasurile îngerilor.
Tot în acest moment, al miezului nopţii dintre cele două sfinte zile, se spune că apa se preface în vin, semn al începerii sărbătorii.
De altfel, se spune că în întreaga zi de Ajun nu se pune rachiu pe masă, deoarece această băutură este inventată de Diavol, cel care se distrează pe seama celui ce bea din băutură în zi de post.
PRACTICI POPULARE DIN SEARA AJUNULUI LUI MOȘ AJUN – CALENDARUL DE CEAPĂ ȘI COLINDEAȚA
În seara ajunului lui Moş Ajun se face aşa zisul calendar de pâine. Adică, este unsă lama cuţitului cu suc de ceapă şi apoi este înfiptă într-o pâine.
După vreo trei-patru ore este examinată lama.
Dacă o faţă va fi mai mult roşie, atunci în vara anului ce vine se va face mult grâu; dacă culoarea bate spre vânăt, atunci fânul va fi bogat; iar de lama cuţitului aduce a albastru-gălbui, va fi bogăţie de mălai.
În aceeaşi seară se pregătesc cele de trebuinţă pentru ca după miezul nopţii, gospodinele să treacă la gătitul mesei de Ajun.
Masă festivă, de post – grâu fiert, turtă cu julfă, fasole scăzută, prune fierte – toate întru ospătarea spirtelor morţilor.
Căci, „având toate coordonatele unui An Nou – a cărui primă zi o constituia ziua de 25 decembrie – ajunurile sunt, în acelaşi timp, sărbători ale morţilor, care vin pe Pământ în aşteptarea ofrandelor specifice”.
Aşa ne informează Antoaneta Olteanu în a sa lucrare „Calendarele poporului român”.
Tot în seara de 23 decembrie, copiilor li se fac opinci noi şi călduroase şi primesc, pentru a îmbrăca, haine noi. „Îşi pregătesc ciomege de alun, pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei în formă de spirală, le udă şi le pun la fum spre a ieşi pestriţe.” Ne comunică aceeaşi Antoaneta Olteanu. Şi continuă: „aşa gătiţi, cu trăişti după gât, cu ciomegele în mână, bine încălţaţi şi bine îmbrăcaţi, cum începe a se însera, pleacă cârduri, cârduri de se strâng la marginea satului, sau la vreo cârciumă, sau la vreun om mai al lui Dumnezeu, unde stau până la miezul nopţii, când începe cântatul cocoşului.” Moment în care încep a colinda pe la casele sătenilor, cântându-le acestora:
Bună dimineaţa!
Daţi-ne colindeaţa.
Bună dimineaţa
La Moş Ajun!
Daţi-ne şi-un colac bun.
Bună dimineaţa
La Moş. Ajun
Ne dai,
Ori nu ne dai?
Dă-ne un covrig
Că murim de frig.
Dă-ne o pară
Că nu plecăm pân’ diseară
Dă-ne şorici
Că nu plecăm de-aici!
Dă-ne măcar parale
Că luăm uşa-n spinare!
Ne daţi, ori nu ne daţi?
Că de noi nu vă scăpaţi!
Legat de aceste colinde – colindeţe, după limbajul popular – în dimineaţa de Ajun, mai există o credinţă în popor.
Precum că e bine ca la aceste colinde să meargă în primul rând copiii mici, căci se crede că însuşi Hristos a umblat în colindeţe.
Săteanul român care ţine foarte mult la această datină, îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul cu umblatul.
Pruncul care merge pentru prima dată în colindeţe este sfătuit să-şi ţină o parte din agoniseală şi s-o puie în ladă pentru mulţi ani, asta spre norocul său din viitor.
Colindul, colindul cu steaua, Vicleimul sau Irozii, dar şi Turca din timpul lui Cantemir
Colindatul nu este un obicei practicat în cinstea Naşterii lui Hristos, afirmaţie sprijinită de faptul că însuşi Iisus mergea cu colinda pe cînd era copil.
Colindele din vremea aceea aveau menirea de a anunţa un an nou agricol bogat şi rodnic.
Acest aspect, cel al colindelor agricole, care se săvârşeau pe o perioadă cuprinsă între 23 decembrie şi până la 7 ianuarie, este la rândul său explicabil prin faptul că în vechime începutul Anului Nou era considerat odată cu ziua de 25 decembrie.
„Mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun, în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma, până în secolul al XIII-lea, în Franţa până la 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare. La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă de vreme ce, în unele sate bănăţene şi transilvănene, ziua de 1 ianuarie mai este numită şi Crăciunul Mic.” Lucruri pe care le aflăm de la Ion Ghinoiu şi cuprinse în lucrarea sa ”Obceiuri de peste an”.
Bineînţeles că, după Naşterea lui Iisus Hristos, au apărut şi sunt practicate şi azi colinde întru preamărirea acestui mare eveniment.
În Bucovina există credinţa că, „mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii din pricină că uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, pentru ca, în fiecare an, la Crăciun, numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile lor şi astfel să-i abată de la calea răutăţilor.” Mesaj care ne este transmis în lucrarea „Serbările la români” semnată de Tudor Pamfile.
Legat tot de obiceiul colindatului, există de secole credinţa precum că atunci când nu se mai vor fi auzind cântate colindele va veni sfârşitul lumii.
Colindul cu steaua se practică începând cu întâia zi de Crăciun şi sfârşind cu ziua de Bobotează, sau, în unele locuri, doar până de sfântul Vasile.
Copiii care umblă cu steaua se mai numesc şi stelari sau crai. Ei poartă pe cap coroane simbolice realizate din hârtie colorată.
Prin Vicleim sau Irozi se înţelege datina tineretului de a reprezenta la Crăciun naşterea lui Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, şiretenia acestuia de a găsi pruncul prin mijlocirea celor trei Crai şi, adesea, înfruntarea necredinţei, aceasta din urmă personificată prin intermediul unui copil sau cioban.
Toată această desfăşurare se produce în cadrul unui joc de teatru numit şi teatru folcloric.
Butucul de Crăciun este „un substitut al Zeului mort, reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure şi ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Copacul tăiat – butucul – simboliza moartea anuală a Zeului autohton Crăciun, care, însă, renăştea prin ritul funerar de incinerare, specific geto-dacilor înainte de creştinare.” Informaţia ne-o serveşte Ion Ghinoiu în cartea numită „Mică enciclopedie de tradiţii româneşti”.
În limba română cuvântul butuc păstrează semnificaţia mortuară: a găsi pe cineva butuc se spune despre mortul fără lumânare, iar a-l lega butuc se spune despre cel imobilizat ca un mort.
În multe zone ale ţării se mai păstrează încă obiceiul arderii în noaptea premergătoare Crăciunului a unui butuc în vatră, iar tăciunele rămas este folosit drept leac pentru vindecarea vitelor.
Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapusă peste acesta al arderii butucului. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a pătruns de la oraş la sat tradiţia bradului de Crăciun, tradiţie provenită din nordul şi vestul Europei.
Turca „umbla de când Irod Împărat a omorât cinci mii de prunci pentru aflarea Pruncului sfânt. El nu ştia cum să procedeze pentru a scoate afară din case mamele ca, mai apoi să ajungă la copii şi să-i ucidă. A imaginat un om urât, îmbrăcat în piele de ţap, cu coarne pe cap şi cu pene de cocoş în vârf, cu clopot la spate şi cu o măciulie mare în mână. Această aratare a fost denumită turcă. Există credinţa că cel care se costumează în turcă îşi pierde năravul şi nu poate merge la biserică timp de şase săptămâni. Iar dacă se întâmplă ca acesta să moară în acest răstimp, el nu va fi îngropat în cimitir şi nici nu-i vor fi trase clopotele.” Este descrierea lui Adrian Fochi în a sa lucrare „Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului secolului al XIX-lea”.
Acest din urmă obicei îl aflăm şi de la Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: „este un joc închipuit în vremurile vechi din ură împotriva turcilor. În ziua de Crăciun se pune cuiva o căpăţână de cerb cu coarne mari, de care se leagă o mască făcută din fâşii de pânză colorată şi atât de lungi încât îi acoperă şi picioarele celui ce o poartă. Peste acesta se aşează altul, care se face un bătrân ghebos. Şi aşa străbat uliţele şi casele, jucând şi cântând, cu o mulţime de lume după ei.”
PRACTICI POPULARE ARHAICE – BUTUCUL DE CRĂCIUN
Butucul de Crăciun a fost multă vreme substitut al zeului mort reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure şi ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie.
Copacul tăiat (butucul) simboliza moartea anuală a zeului Crăciun care renăştea, prin ritul funerar de incinerare practicat de daci şi de daco/romani, înainte de creştinare.
În limba română cuvântul butuc are, printre altele, o semnificaţie funerară: a găsi pe cineva butuc se spune despre omul mort fără lumânare; a-l lega butuc se spune despre cel imobilizat ca un mort.
La întocmirea arborilor genealogici butucul este numele strămoşului din care coboară spiţele de neam.
În multe locuri de la noi este consemnat obiceiul arderii în Ajunul şi ziua de Crăciun unui lemn (butuc), iar tăciunele rămas se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor.
Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapus peste obiceiul autohton al incinerării cadavrului fitomorf, butucul de Crăciun. Începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea a pătruns din nordul şi vestul Europei, de sus în jos şi de la oraş la sat, tradiţia împodobirii bradului.
Obiceiul arderii Butucului de Crăciun, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi. (Ion Ghinoiu)