Săptămâna Luminată – Tradiții și obiceiuri

Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată se deosebesc mult de celelalte zile şi săptămâni ale anului, pentru că sunt numai revărsări de bucurie dinspre Dumnezeu spre om, dinspre om spre Dumnezeu şi dinspre om spre oameni.

Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată sunt înţelese în Biserica noastră ca fiind Raiul anului bisericesc.

De aceea zicem că această săptămână este una de lumină, care ne aduce aminte de Rai şi de bucuriile lui.

Prin popor se povesteşte că Domnul Iisus, înviind din morți în ajunul acestei săptămâni, a luminat toată lumea. Pe de altă parte, tot poporul este cel care explică denumirea acestei săptămâni deosebite prin faptul că acum „toate se luminează, adică încep să înflorească și să se înnoiască”.

Evident, mai toate zilele săptămânii sunt serbate, două fiind motivele: pentru boli și pentru semănături. Mulți români credeau că cei care lucrau în aceste zile luminate urmau să orbească. Era permisă doar punerea găinilor, a rațelor sau a altor păsări de curte la clocit, considerându-se că așa vor ieși cu bine și sănătoși puii.

Lunea Paştelui mai era numită şi Ziua Vălăritului sau Ziua Udatului, obişnuindu-se ca acum flăcăii să ude cu apă pe fetele mari, iar băieţandrii pe fetiţe.

Mai demult, flăcăii erau organizaţi în cete, având ca şef un vătaf. Umblau prin sat cu lăutari după ei, oprindu-se mai ales la casele fetelor mari, aici făcând urări adecvate momentului.

În casă, fata era jucată, răsplata flăcăilor constând în ouă roşii. În timp, această veritabilă colindă s-a transformat foarte mult, din ea rămânând numai obiceiul udatului.

Astfel, dis-de-dimineaţă, flăcăii iau o cofă plină cu apă neîncepută şi încercă să ude fetele chiar în patul acestora.

Alteori, pândeau fetele când ieşeau din casă, le luau pe sus şi le duceau la o fântână sau un pârâu, aici turnând pe ele câteva cofe de apă, sau aruncându-le pur şi simplu în pârâu.

Fetele se făceau că se supără, însă erau tare bucuroase de un asmenea tratament care, spuneau ele, le vestea măritişul chiar în acel an.

Bineînţeles, fetele nu rămâneau datoare flăcăilor, căci obiceiul cerea ca a doua zi acestea să-i ude pe flăcăi.

Pe vremuri, după ce flăcăii umblau pe la casele fetelor, se adunau cu toţii la scrânciob, aici organizându-se o mare petrecere. Se spune că scrânciobul se făcea în amintirea spânzurătorii lui luda.

La Paşti se scotea mai ales scrânciobul mare cu roată, acesta fiind un mijloc foarte căutat prin care se obţineau senzaţii tari, dar şi morţi rapide.

Fata sau flăcăul care se dădeau în scrânciob trebuiau să aibă flori în mână, o pietricică pe cap şi un ou roşu în buzunare.

Spre finalul petrecerii, pentru a creşte cânepa mare şi frumoasă, în hohotele de râs ale tinerior, se dădeau în scrânciob şi babele satului.

Aceste două zile ale Paştelui erau rezervate de cei maturi vizitelor pe la rude, vecini şi prieteni, aceste vizite fiind numite altădată «Umblatul cu pasca».

Originea acestor vizite ar data din vremurile când creştinii umblau şi vesteau învierea Domnului Hristos. Uneori, se obişnuia ca finii să dăruiască la naşi şi cumătrii la cumătri, nu numai cu pasca, ci şi colaci.

Exista o credinţă potrivit căreia firimiturile care rămâneau de la mesele de Paşti era bine să fie păstrate. Îngropate, din ele ar răsări o planta numită cucoană sau maruncă, plantă bună de pisat şi de pus în băutură atunci când o femeie vroia să facă copii.

Potrivit tradiţiei, a doua zi de Paşti e voie să se ciocnească ouăle roşii şi „cap cu dos” , a treia zi fiind permisă şi ciocnirea „dos cu dos”, precum şi „coastă cu coastă”.

Ziua a treia a Paştelui era numită Marţea Albă, Marțea Dracului sau Mătcălăul, aceasta deschizând o serie de trei, șapte ori nouă zile de marți, serie numită și Oloagele.

În special, aceste zile de marți erau ținute  pentru ca semănăturile să fie apărate de grindină și ger, ziua de marți amintind de zeul Mars al romanilor, zeu care, înainte de a deveni al războiului, deschidea anotimpul primăverii în luna lui martie.

Despre prima marţi din această serie, bătrânii spun că ar fi ruptă din Înviere, tradiţia cerând să se dea de pomană la săraci.

Miercurea se putea munci, prin unele părţi doar la câmp, femeile ţinând această zi mai ales pentru bolile de picioare numite „de dânsele”.

De asemenea, cei care lucrau riscau să fie chinuiţi peste vară de purici. Spre seară, tinerii plecau la pădure după flori şi beţe de alun, trebuind să aducă acasă măcar nouă astfel de beţe, în zorii zilei următoare acestea având o întrebuinţare specială.

Joia Paştilor sau Joia Necurată era serbată pentru ca grindina să nu bată holdele, această joi fiind prima din seria celor nouă joi domneşti de după Paşti.

Prima grijă era ca în zori să se dea foc în faţa casei la cele nouă beţe de alun aduse în ajun, crezându-se că aici vor veni sufletele celor morţi să se încălzească.

Ziua se făceau multe pomeni în cimitir, având loc şi aşa-numita Slobozire a apei pentru morţi pe la fântâni, un tânăr sau o tânără cărând 44 de găleţi pline cu apă pentru răposaţii apropiaţi.

Prac­tica se încheia cu o masă la iarbă verde, prezenţa a 44 de colăcei fiind caracteristica acestei mese. Spre seară mulţi bolnavi se duceau să se culce în pădurile de frasin pentru a-şi visa leacul. Alţii umblau după buruieni tămăduitoare, după apă de izvor sau după babe ce ştiau să descânte.

Obiceiurile anterioare ne amintesc că suntem în ajunul Izvorului Tămăduirii, sărbătoarea centrală a Săptămânii Luminate. Această sărbătoare foloseşte din plin puterea magică a apei, acum, ca şi la Bobotează, toate apele fiind sfinţite.