Paştele Blajinilor. Obiceiuri şi tradiții în Săptămâna Neagră

Potrivit calendarului ortodox, ne aflam în Săptămâna Neagră, cea care urmează după Săptămâna Luminată. În prima zi din Săptămâna Neagră este celebrat Paștele Blajinilor, o sărbătoare supusă numeroaselor interdicții care ar avea legătură cu moartea.

Săptămâna Neagră nu este impusă de Lumina orbitoare a săptămânii dinainte, ci de o perioadă nefastă mai mare, care se deschide acum: a doua și a treia săptămână după Paști sunt consacrate morților pământului, în timp ce următoarele, dintre care a patra este mai periculoasă, sunt grozave din cauza Rusaliilor, duhurile morților.

ARTICOLUL CONTINUĂ DUPĂ ANUNȚUL DE MAI JOS

În Săptămâna Neagră, rudele mortului trebuie să țină post, altfel oamenilor morți fără lumânare le este rău pe cealaltă lume. Prin alte zone, această săptămână se ținea deoarece exista credința că, murind un om în această săptămână, merge în iad.

Alte tradiții spune că acelora care mor în această săptămână nu li se face pomană, deoarece, fiind în Săptămâna Neagră, sufletele morților nu o văd. Bâtrănii credeau că nu se făceau pomeni deoarece s-ar face colacii negri. În alte zone ale țării, există superstiția potrivit căreia cine moare în această săptămână înnegrește.

Paștele Blajinilor este o sărbătoare religioasă, considerată de unii ca fiind creștină, iar de alții ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne cu influențe creștine considerabile. În zonele rurale, oamenii mai folosesc și denumirea de Rohmani când se referă la Blajini.

Sărbătorită preponderent, în Europa de Sud-Est, această sărbătoare are la bază pomenirea celor decedați și anume a rudelor și prietenilor apropiați.

De Paștile Blajinilor credincioșii vizitează mormintele rudelor/apropiaților de la cimitire, le aduc în ordine, iar după slujbă preoții săvârșesc sfințirea lor.

În popor, oamenii credeau că blajinii se număra printre cei dintâi oameni de pe pământ.

Aceștia trăiesc fără femeile lor, stând cu ele doar 30 de zile pe an în scopul procreației. Incapabili de a săvârși fapte rele, blajinii se află dincolo de lumea văzută, pe unde se vărsa Apa Sâmbetei, pe Ostroavele Albe.

Cele mai însemnate preocupări ale Blajinilor sunt rugăciunile și postul pentru cei vii. Se crede că deși aceștia sunt virtuoși, Blajinii nu știu cum să calculeze când va cădea sărbătoarea Sfintelor Paști.

Oamenii dau de veste Blajinilor că a venit Paștele cu ajutorul apei, aruncând pe ea coji de ouă roșii.

SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – PAŞTELE BLAJINILOR

În calendarul popular, ziua a opta de după Paşti se numeşte Lunea Morţilor sau Paştele Morţilor, zi în care, pe vremuri, se înălţau rugăciuni şi se făceau sacrificii la mormintele tuturor morţilor din familie.

Prin Basarabia, acest fapt este încă o realitate vie, Paştele Blajinilor ţinându-se aici în Duminica Tomii sau în ziua următoare. Se pare că în vechime, ziua acestei sărbători era sâmbăta Săptămânii Luminate.

De obicei, în satele româneşti ziua de luni era zi de post, însă, curios, în această a doua luni de după Paşti era chiar recomandat să se mănânce pască şi slănină sfinţite, păstrate special de la Paşti, spunându-se că se prohodesc.

Dacă făceau aşa, oamenii se considerau feriţi de orice primejdie dacă cumva peste an se întâmpla să se înfrupte în vreo zi de post.

De regulă, în aceeaşi zi de luni de după Duminica Tomii, în mai tot estul şi sud-estul Europei se ţinea Paştele Blajinilor.

Credinţele despre blajini sunt multe şi oarecum contradictorii.

Se spune că ar fi cei dintâi oameni de pe pământ, susţinând, de atunci încoace, stâlpii cerului şi pământului.

Creştinismul i-a adoptat, transformându-i într-un soi de creştini originali, care ar locui într-o ţară foarte îndepărtată, undeva spre marginea pământului sau chiar sub pământ, ascunşi de lumea noastră mincinoasă.

Alţi oameni cred că blajinii locuiesc pe nişte insule, aici aducându-le de mâncare ciorile. Nu au case, mâncând îndeobşte poame şi umblând mai tot timpul goi.

La trup sunt mai mici ca noi, însă au calităţi morale deosebite, precum bunătate, blândeţe şi simplitate, care-i fac să fie adevărate modele pentru oameni.

Postesc tot anul, astfel împiedicând sfârşitul lumii noastre. În rugă¬ciunile lor nu cer nimic, singura lor înjurătură fiind: „Du-te la Domnul!”.

Toate acestea nu ar fi altceva decât expresii ale grijii pe care strămoşii, spiritele lor, o au pentru rubedeniile lor trăitoare încă pe pământ.

Legătura acestor omuleţi cu lumea umană este asigurată de cojile sau găocile de ouă aruncate pe ape curgătoare, în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştilor, de gospodine.

Era mare păcat dacă nu se făcea aşa, deoarece blajinii nu ar mai afla niciodată când este Paştele lor. Despre aceste coji se spune că plutesc timp de opt-nouă zile până ajung pe Apa Sâmbetei, râu infernal care s-ar vărsa pe lumea cealaltă sau în iad.

Apa Sâmbetei trece şi pe lângă ostroavele blajinilor. Aceştia, văzând cojile de ouă, le iau şi încep să mănânce ce mai găsesc în ele, spunându-se că dintr-un ou se satură 12 suflete.

După ospăţ, blajinii se căsătoresc cu femeile lor, rămânând împreună cu ele între 6 şi 30 de zile, această perioadă fiind singura din an în care se poate înmulţi neamul lor.

Oamenii satelor româneşti ţineau cu străşnicie Paştele Blajinilor, altfel nu ar fi rodit ogoarele, oile s-ar fi îmbolnăvit, iar pe ei i-ar fi durut picioarele şi mâinile.

Prin Botoşani, bătrânii dădeau de-a dura ouă roşii în amintirea blajinilor, iar în Bucovina se ieşea la iarbă verde cu mâncare şi băutură, multe firimituri şi picături fiind lăsate să cadă intenţionat pe pământ întru pomenirea celor omorâţi de hoţi, împuşcaţi, spânzuraţi sau înecaţi.

Prin alte locuri, oamenii se duceau în cimitire, aici bocindu-şi morţii, dând de pomană şi depunând ofrande pe morminte.

Prin Transilvania, ziua se mai numea şi Mătcălăul, acum putându-se lega fetele surori de cruce.

Despre Mătcălău se credea că este o fiinţă parte omenească, parte îngerească, de o frumuseţe aparte, care umbla prin lume fără a fi văzut de oameni, tocmai pentru că aceştia s-au spurcat din cauza prea multelor sudalme şi fărădelegi.

Mai precizăm că unii etnologi au văzut în blajini un fel de „rezervă” a spiţei umane, blajinii trebuind la un moment dat, în funcţie de păcătoşenia noastră, să ne înlocuiască aici pe pământ.

Altruişti, blajinii se roagă mereu pentru sufletele noastre, sperând să le vină rândul la locuirea pământului cât mai târziu cu putinţă. Adevărat sau nu, e de meditat la acest fapt.

(selecţie realizată din lucrarea etnologului ieşean Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”, Editura Fundaţiei Culturale AXIS, Iaşi, 2006)
PUBLICITATE