Marți, 15 noiembrie, începe Postul Nașterii Domnului. Tradiții și obiceiuri la români

Postul Nașterii Domnului, sau Postul Crăciunului este unul dintre cele două mari posturi din an și se ține timp de patruzeci de zile înainte de sărbătoarea Nașterii Domnului.

În postul Crăciunului, credincioșii obișnuiesc să postească de carne, brânză și ouă, iar în zilele de luni, miercuri și vineri este indicat să se consume mâncare fără ulei și fără vin.

Din punctul de vedere al alimentației, Postul Crăciunului este mai ușor față de cel al Paștelui, având multe dezlegări la pește, ulei și vin.

Zilele cu dezlegare sunt marcate, de regulă, în Calendarul creștin ortodox fie prin mențiunea dezlegare la pește, fie prin simbolul unui pește.

Ziua de Ajun a Crăciunului este o zi de post mai aspru decât în celelalte zile.

Se ajunează până la ceasul al IX-lea (ora 15:00), când se obișnuiește să se mănânce, în unele părți, grâu fiert amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului Sfântului Proroc Daniel și al celor trei tineri din Babilon.

În unele zone se ajunează până la răsăritul luceafărului de seară, care ne amintește de steaua ce a vestit magilor Nașterea Mântuitorului.

Această ajunare amintește, de asemenea, de postul ținut odinioară de catehumenii care, în seara acestei zile, primeau Botezul creștin și apoi prima împărtășire la Liturghia săvârșită atunci în acest scop

Postul Crăciunului amintește de postul îndelungat al patriarhilor și drepților din Vechiul Testament, în așteptarea venirii lui Mesia – Izbăvitorul.

Prin durata lui de 40 de zile, acest post aduce aminte și de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul, scris pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii.

Primele mențiuni despre respectarea acestei perioade de înfrânare alimentară și trupească provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin și de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit „postul din luna a zecea”.

Postul Crăciunului este închinat în primul rând sărbătorii Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

La început, nu toți creștinii posteau în același mod și același număr de zile.

De exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni; unii țineau un post mai aspru, alții unul mai ușor.

Însă, Sinodul local din Constantinopol, întrunit în anul 1166 (condus de patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Nașterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.

Lăsatul Secului de Crăciun, sărbătoare nocturnă (13/14 noiembrie) care deschide Postul Crăciunului de 6 săptămâni (15 noiembrie – 24 decembrie), ocaziona petreceri familiale cu mâncare şi băutură din abundenţă.

În unele zone, Lăsatul Secului de Crăciun este precedat de Ajun (13 noiembrie) şi urmat de rituri de purificare (ziua de Spolocanie, 15 noiembrie).

În aceste zile de la mijlocul lunii noiembrie se celebrau Filipii de Toamnă prin diferite acte rituale cu caracter apotropaic (alungarea spiritelor rele prin zgomote şi împuşcături, ungerea cu usturoi a uşilor, porţilor şi ferestrelor), profilactice (îmbunarea păsărilor, în special a vrăbiilor, cu resturile alimentare rămase de la ospăţul nocturn, ca să nu strice roadele recoltelor, întoarcerea vaselor din casă cu gura în jos ca să nu se ascundă în ele spiritele malefice) şi divinator (aflarea ursitei, preziceri despre rodul holdelor).

LĂSATUL SECULUI DE CRĂCIUN (14 NOIEMBRIE)

După trei luni de Câşlegi, pe 14 noiembrie, se lăsa sec de Dulcele Toamnei sau de Postul Crăciunului, postul propriu-zis începând pe 15 noiembrie. De obicei, postul acesta era precedat de trei sâmbete ale morţilor, Postul Crăciunului fiind unul din cele patru posturi ale anului. Despre aceste posturi se credea că sunt cei patru stâlpi care ţin pământul, aceşti stâlpi stând, la rândul lor, pe un peşte adormit.

Postul Crăciunului s-ar ţine, potrivit bucovinenilor, în cinstea Maicii Domnului, deoarece Maica Domnului este cea care i-ar fi poruncit bătrânului Crăciun să ţină cu asprime acest post, drept pedeapsă pentru că i-a tăiat mâinile Crăciuniţei. Chiar şi altădată, Postul Crăciunului era considerat mai puţin sever decât alte posturi, în acest post exista, din punct de vedere al petrecerilor, numeroase „oportunităţi”, acum deschizându-se sezonul şezătorilor, începând a se organiza cetele de colindători şi mascaţi, toate prilejuri de voie bună şi veselie.

Atât Postul Paştelui, cât şi Postul Crăciunului, erau precedate pe vremuri de Lăsatul sau Lăsata Secului, în cazul de faţă, ziua dinaintea începerii postului se numea Lăsatul Secului de Dulcele Toamnei.

Lăsatul Secului presupunea că în noaptea de 13 spre 14 noiembrie sau în ziua de 14 noiembrie se organizau, mai ales între rude, mari petreceri „cu puşti şi pistoale, cu mâncare şi băutură , după petreceri, toate oalele se puneau cu gura în jos pentru ca duhurile rele să nu se furişeze în ele, crezându-se că acest timp este prielnic acţiunii acestor duhuri. Rămăşiţele de la masă se adunau la un loc şi pe 15 noiembrie se aruncau afară spre răsărit, femeile rugându-se ca păsările cerului, mai ales vrăbiile, să nu le strice ogoarele.

În ziua Lăsatului Secului exista obiceiul ca fiecare să mănânce un ou pentru a fi gras şi rotunjel ca oul. Un alt obicei cerea ca atunci când un copil strănuta, oamenii din preajmă să-i dăruiască o vită oarecare spre a avea, se zice parte şi noroc la vite.

(Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)

Practici și credințe populare PRIMA ZI DIN POSTUL CRĂCIUNULUI

Prima zi a Postului Crăciunului era numită în popor Spolocania sau Spolocanele. În această zi, mai ales femeile obişnuiau să meargă la crâşmă, aici făcându-se dregerea după petrecerea de la Lăsatul Secului. Femeile, înainte de a pleca spre crâşmă, aveau grijă să spele tot ce exista în bucătărie, inclusiv mesele, cu leşie, leşia fiind strămoşul detergenţilor de astăzi. Făceau această spălătură pentru ca vasele să nu fie înfruptate în timpul postului, obişnuind, uneori, să le urce pe toate în pod, aici rămânând până la Crăciun. Apa care rămânea de la spălat era bună, se zice, pentru năjit (umflături la pulpa animalelor) şi pentru albeaţă la ochi.

Revenind la cârciumă, se spunea că aici se spală gura şi stomacul pentru ca acestea să fie curate de-a lungul postului. Această originală „spălare” ţinea cam toată ziua; femeile de altădată, se pare mai inventive decât cele de azi, au găsit chiar şi o motivaţie serioasă pentru aceste beţii în toată regula: beau ca să le fie cânepa frumoasă şi jucau ca să le fie „bătută” pânza!

Feţelor care nu şi-au găsit încă ursitul le (re)amintim o practică a înaintaşelor lor din Banat; acestea obişnuiau, începând cu 15 noiembrie, să adune în fiecare zi a postului câte o surcică; cu acestea fierbeau în Ajunul Crăciunului crupe fără sare; crupele erau puse pe masă pentru ca seara, venind umbra ursitului lor, să aibă ce mânca!

Dincolo de credinţe şi obiceiuri din străbuni, se cuvine, din perspectivă creştină, să ne reculegem puţin şi să încercăm să intrăm cu sufletul, mintea şi trupul curate în binecuvântatul post al Naşterii Domnului!

(Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)