29 aprilie: Joia Mare (Săptămâna Patimilor). Tradiții și obiceiuri

Joia Mare reprezintă unul dintre momentele cele mai importante și semnificative din timpul Săptămânii Mari, prin legătura specială pe care aceasta o are cu instituirea propriu-zisă a Sfintei Liturghii, la Cina cea de Taină, de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar și prin evocarea pe larg a tuturor pătimirilor și evenimentelor întâmplate la Răstignirea Domnului, cuprinse în cadrul Deniei celor 12 Evanghelii.

Din punct de vedere religios, Joia Mare înseamnă amintirea unor evenimente importante din ultimele clipe ale lui Iisus pe pământ, precum: spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitor, Cina cea de Taină, rugăciunea Sa din Ghetsimani și vinderea Domnului de către Iuda.

În România, tradițiile din Joia Mare variază în funcție de regiune. În anumite zone se practică anumite obiceiuri aducătoare de noroc: fetele tinere își fac 12 noduri la o ață, punându-și la fiecare nod câte o dorință. Nodurile vor fi apoi dezlegate, în momentul în care dorința s-a îndeplinit.

Pentru dragoste, fetele pun ața sub pernă pentru a-și visa ursitul. Există tradiția ca femeile mai în vârstă să spele picioarele copiilor.

În această zi este bine să se prepare pâinea pentru Paște, pe care o vor aduce la biserică, în vase noi, alături de lumânări și vin. Acestea vor rămâne acolo până în ziua de Paște.

Joia Mare este ziua în care gospodinele vopsesc ouăle de Paște.

Ouăle roșii nu lipsesc de Paști de pe masa creștinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi binecuvântate la sfârșitul slujbei de Înviere. Tradiţia ortodoxă imemorială vorbeşte de Sfânta Maria Magdalena plângând la picioarele Crucii lui Hristos, iar Sângele Lui înroşind ouăle puse sub Cruce.

Potrivit Patriarhiei Române, o altă tradiţie prezentă în multiple locuri vorbeşte de faptul că Sfânta Maria Magdalena a mers la împăratul roman Tiberiu şi l-a salutat cu: „Hristos a înviat!”. Împăratul a zis, privind la un ou de pe masa sa: „Hristos nu a înviat aşa cum acest ou nu este roşu”. În clipa când a zis aceste cuvinte, oul s-a înroşit în chip minunat. Roşul simbolizează aşadar Sângele lui Hristos care dă viaţă lumii. Oul însuşi este simbolul învierii, căci în somnul său se naşte o nouă viaţă.

În mod tradiţional, culorile folosite la vopsire sunt naturale. Roşu se obţine din flori de sovârf, galbenul din coji de ceapă sau frunze de mesteacăn, iar verdele se obţine din frunze de nuc.

Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreștine, din timpul când anul nou se serba la echinocțiul de primăvară.

În unele zone din Moldova, dar mai ales în Bucovina, pe lângă ouăle roşii, se încondeiază sau închistresc ouă cu ceară de albine, sporind în frumuseţe acest simbol al Paştilor.

În Joia Mare se mai pregătesc pasca și cozonacii

Tradițiile spun că în Joia Mare trebuie finalizate toate treburile casei. Pe lângă roșitul ouălor, tot în această zi se mai pot coace și cozonacul și pasca.

Dacă nu e timp suficient, copturile se pot face și în Sâmbăta Mare, când este pregătit coșul Pascal, pe care datina străbună spune că doar bărbații au voie să îl ducă la Biserică.

Coșul pascal trebuie să conțină neapărat următoarele: pasca, cozonac, carne sau drob de miel, salată de sfeclă roșie și hrean, dar și produse din carne de porc, făcându-se astfel legătura între sărbătoarea pascală și cea a Craciunului.

DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ROMÂNEȘTI – JOIA MARE

În vechime, ziua de joi era serbată în fiecare săptămână ca o zi de duminică, la romani joia fiind închinată lui Jupiter, zeul cerului.

Nu întâmplător, joia era dedicată cultului şi odihnei, în Maramureş joia făcându-se până astăzi nunţi.

Ne putem închipui ce importanţă are ziua de joi, aducându-ne aminte de cele nouă joi de după Paşti, ţinute de multe ori cu sfinţenie de către femei şi în zilele noastre de teama producerii grindinilor şi furtunilor.

Joia din Săptămâna Patimilor este considerată cea mai mare zi de joi de peste an, prevestind Vinerea Mare sau Seacă.

Ajunul Joii Mari nu trebuia să le prindă pe fetele mari cu lâna sau, mai ales, cu cânepa netoarse, căci în această seară venea, în „controlul” ei anual, Joimăriţa sau Joimărica, o hârcă de femeie, înaltă şi voinică, cu o gură cât o grapă şi dinţi cât nişte lopeţi, având asupra ei numeroase instrumente de tortură, pe care nu ezita să le folosească zdrobind unghiile, tocând degetele, arzând mâinile sau introducând fusul în anusul fetelor şi femeilor leneşe.

Trebuie să ne închipuim că, sub aceste ameninţări teribile, nici o femeie nu îndrăznea să nu-şi facă treaba.

Fetele mari mai aveau o grijă înspre Joia Mare, obişnuind să ia apă cu gura şi să o ducă până la un vas mai mic, care vas urma a fî pus în păscăriţa dusă spre sfinţire la biserică; făcând aşa, sperau că se vor mărita mai repede.

A doua zi, când ascultau Denia celor 12 Evanghelii, aveau asupra lor o frânghie, pe care, pe ascuns, făceau unul sau douăsprezece noduri.

În timp ce pe unii îi lecuia de friguri, pe fetele mari, frânghia aceasta, pusă sub cap, le făcea să-şi viseze ursitul.

Uneori, tot în Joia Mare, avea loc şi Strigatul peste sat, fetele de măritat ascultând dialogul dintre cei doi flăcăi cu inima cât un purice, orice informaţie negativă despre ele aducându-le scăderi dramatice la „bursa” măritişului.

Joia Mare stătea mai ales sub semnul morţilor, crezându-se cu tărie că acum revin pe pământ sufletele acestora; uneori, aceste suflete erau ajutate de femeile din familie, care, în zorii zilei, se duceau cu lumânări la cimitir spre a le lumina drumul.

Sufletele morţilor puteau să ajungă relativ repede pe pământ, deoarece se spu¬nea că acum cerul, iadul şi raiul sunt deschise.

Prin unele locuri, grija pentru aceste suflete se arăta prin aprinderea aşa-numitelor „focuri ale morţilor”, focuri făcute numai din lemne considerate sacre, precum cele de stejar, alun sau boz; focurile se făceau pentru ca morţii „să aibă la ce se încălzi şi să stea la lumină”, tot pentru ei aducându-se scaune, pături, vase cu apă şi aşa-numita „turtă a uitaţilor”.

Fiind zi a morţilor, se făceau extrem de multe pomeni, de la colaci cu lumânări până la ulcele cu apă sau vin şi haine. Pentru a nu se stropi morţii cu var şi pentru ca zoile din spălătură să nu ajungă la morţi, în Joia Mare nu se văruia şi nu se spăla niciodată.

Joia Mare avea ceva special pentru somnoroşi şi pentru cei bătuţi. Potrivit tradiţiei, cei care vor dormi acum riscă să rămână „puturoşi, leneşi şi netrebnici până la Joia Mare a anului viitor”, în vreme ce persoanele bătute vor avea tot anul buboaie pe corp! Noroc că urmează Vinerea Seacă când multe dintre aceste buboaie … secau. (Marcel Lutic, „Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006)