Sărbătoarea Naşterii Domnului (numită în popor Crăciunul), sărbătorită în fiecare an la 25 decembrie, ne aduce vestea venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu făcut om, pentru mântuirea noastră.
Naşterea Mântuitorului a avut loc la nouă luni după Întruparea Sa de la Duhul Sfânt, la Buna-Vestire, când Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Gavriil să vestească Fecioarei Maria: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”.
Sărbătoarea Crăciunului datează încă din secolul al IV-lea, când Biserica Creștină a stabilit această dată nu întâmplător, ci pentru a concura cu nașterea zeului Soare din tradițiile păgâne.
Mulți istorici ai religiei sunt însă de părere că Nașterea Domnului ar fi avut loc spre sfârșitul iernii.
De altfel, există unele discrepanțe între datele la care se sărbătorește Crăciunul: creştinii ortodocşi de rit vechi îl sărbătoresc pe 7 ianuarie, după calendarul iulian, care este decalat cu 13 zile față de cel oficial.
Sărbătoarea Crăciunului înseamnă, pentru mai toţi locuitorii Europei, timp petrecut cu familia, petreceri, cadouri, bucurie, însă există unele obiceiuri care variază în funcţie de ţară şi de istoria fiecărui popor.
CRĂCIUNUL LA ROMÂNI
În creștinismul primitiv Sărbătoarea lui Christos nu exista, nu era serbată.
Mai târziu, odată adoptată această sărbătoare, se pare de către creştinii egipteni, ea era fixată pe 6 ianuarie.
Pentru stabilirea acestei date se luase în considerare faptul că ziua a şasea era ziua Creaţiei, a creării omului de către Dumnezeu.
Data de 25 decembrie, ca dată a sărbătoririi Naşterii Domnului, a fost stabilită, în vechime, deoarece, după calendarul iulian, aceasta coincidea cu solstiţiu de iarnă, dar şi cu naşterea Soarelui.
Această schimbare de dată se petrecea undeva pe la mijlocul secolului al IV-lea d.H. de Biserica Romană (anul 354), şi a fost preluată, mai apoi, şi de cea orientală (anul 375, în Bizanţ).
Această schimbare fusese explicată de către teologii timpului prin faptul că „simbolistica creştină tălmăceşte botezul drept naşterea spirituală, pe când naşterea propriu-zisă a lui Christos era numai cea materială”, urmând, astfel, ca pe 6 ianuarie să se sărbătorească Botezul Domnului – naşterea spirituală.
Pe teritoriul românesc, celebrarea sărbătorii Crăciunului debutează practic cu ţinerea postului. Intitulat Postul Crăciunului, pentru a-l deosebi de celalte postiri – mai mari, ori mai mici – de peste an, acesta durează fix patruzeci de zile şi, cum am aflat deja, data fixă a Naşterii Domnului fiind pe 25 decembrie, rezultă logic că şi debutul postului e tot o data fixă, respectiv, 15 noiembrie.
În finalul acestei postiri, se întâmplă un ciclu de trei zile de sărbătoare populară, respectiv zielele de 23 (ajunul Ajunului), 24 (Ajunul) şi 25 decembrie, Crăciunul.
În credinţa populară românească aceste trei zile sunt foarte importante pentru calendarul agricol al anului ce va să vină.
Primele două zile dintre cele trei abundă în practici de influenţare a recoltelor viitoare, la care se adaugă şi cele referitoare la liniştea, sănătatea şi sporul casei.
Crăciunul este o perioadă a tradițiilor, superstițiilor și obiceiurilor transmise cu sfințenie din generație în generație.
Începând din prima zi de Crăciun, copiii umblă cu Steaua, cântând colinde care vestesc naşterea lui Iisus Hristos.
În unele zone, după Crăciun nu mai sunt lăsaţi copiii să mai colinde pentru a nu face bube.
Se spune că Dumnezeu a lăsat Crăciunul ca omul să fie în această zi sătul. În unele zone se spune că cine nu are porc gras de Crăciun, nu poate considera că a fost fericit în acel an.
De asemenea, este bine să mâncăm pește la micul dejun pentru a fi sprinteni tot anul.
Credincioșii care au rostit în dimineața praznicului o rugăciune înainte de micul dejun, apoi au mâncat pește, au reușit să realizeze ceea ce și-au dorit, pe parcursul anului nou, chiar în situații dificile.
Una dintre superstițiile de care țin cont toți credincioșii este aceea că în ziua de Crăciun nimeni nu are voie să se certe, să se supere și mai ales să lovească pe cineva.
Un alt obicei este acela ca oamenii să pună bani de argint în apa în care se spală, pentru a avea prosperitate şi sănătate în anul care vine.
De asemenea, în această zi sfântă, tradiția spune că e interzis cu desăvârșire să se spele rufe, să se măture casa și să se dea ceva cu împrumut.
Potrivit datinilor vechi, nu e voie ca animalele din gospodărie, fie că sunt animale, fie păsări, să nu fie hrănite pe săturate și să li se dea o bucată de aluat dospit, altfel se pot îmbolnăvi grav anul care vine.
Prima persoană care ne calcă pragul trebuie să fie un bărbat brunet. Acest oaspete aduce norocul în casa și în viața noastră.
Tradițiile strămoșești ne învață să evităm să primim în casa noastră un bărbat roșcat pentru că tot anul ne vom confrunta cu necazuri cauzate de intrigi și de abuzuri de tot felul.
În anumite zone ale țării se crede că zilele de 24, 25, 26 şi 27 decembrie corespund celor patru anotimpuri, iar cum va fi vremea în acestea, aşa vor fi şi anotimpurile din anul următor.
OBICEIURI PRACTICATE DE CRĂCIUN
Colindul, colindul cu steaua, Vicleimul sau Irozii, dar şi Turca din timpul lui Cantemir
Colindatul nu este un obicei practicat în cinstea Naşterii lui Hristos, afirmaţie sprijinită de faptul că însuşi Iisus mergea cu colinda pe cînd era copil. Colindele din vremea aceea aveau menirea de a anunţa un an nou agricol bogat şi rodnic.
Acest aspect, cel al colindelor agricole, care se săvârşeau pe o perioadă cuprinsă între 23 decembrie şi până la 7 ianuarie, este la rândul său explicabil prin faptul că în vechime începutul Anului Nou era considerat odată cu ziua de 25 decembrie.
„Mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun, în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma, până în secolul al XIII-lea, în Franţa până la 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare. La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă de vreme ce, în unele sate bănăţene şi transilvănene, ziua de 1 ianuarie mai este numită şi Crăciunul Mic.” Lucruri pe care le aflăm de la Ion Ghinoiu şi cuprinse în lucrarea sa ”Obceiuri de peste an”.
Bineînţeles că, după Naşterea lui Iisus Hristos, au apărut şi sunt practicate şi azi colinde întru preamărirea acestui mare eveniment.
În Bucovina există credinţa că, „mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii din pricină că uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, pentru ca, în fiecare an, la Crăciun, numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile lor şi astfel să-i abată de la calea răutăţilor.” Mesaj care ne este transmis în lucrarea „Serbările la români” semnată de Tudor Pamfile.
Legat tot de obiceiul colindatului, există de secole credinţa precum că atunci când nu se mai vor fi auzind cântate colindele va veni sfârşitul lumii.
Colindul cu steaua se practică începând cu întâia zi de Crăciun şi sfârşind cu ziua de Bobotează, sau, în unele locuri, doar până de sfântul Vasile. Copiii care umblă cu steaua se mai numesc şi stelari sau crai. Ei poartă pe cap coroane simbolice realizate din hârtie colorată.
Prin Vicleim sau Irozi se înţelege datina tineretului de a reprezenta la Crăciun naşterea lui Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, şiretenia acestuia de a găsi pruncul prin mijlocirea celor trei Crai şi, adesea, înfruntarea necredinţei, aceasta din urmă personificată prin intermediul unui copil sau cioban. Toată această desfăşurare se produce în cadrul unui joc de teatru numit şi teatru folcloric.
Butucul de Crăciun este „un substitut al Zeului mort, reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure şi ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Copacul tăiat – butucul – simboliza moartea anuală a Zeului autohton Crăciun, care, însă, renăştea prin ritul funerar de incinerare, specific geto-dacilor înainte de creştinare.” Informaţia ne-o serveşte Ion Ghinoiu în cartea numită „Mică enciclopedie de tradiţii româneşti”.
În limba română cuvântul butuc păstrează semnificaţia mortuară: a găsi pe cineva butuc se spune despre mortul fără lumânare, iar a-l lega butuc se spune despre cel imobilizat ca un mort.
În multe zone ale ţării se mai păstrează încă obiceiul arderii în noaptea premergătoare Crăciunului a unui butuc în vatră, iar tăciunele rămas este folosit drept leac pentru vindecarea vitelor.
Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapusă peste acesta al arderii butucului. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a pătruns de la oraş la sat tradiţia bradului de Crăciun, tradiţie provenită din nordul şi vestul Europei.
Turca „umbla de când Irod Împărat a omorât cinci mii de prunci pentru aflarea Pruncului sfânt. El nu ştia cum să procedeze pentru a scoate afară din case mamele ca, mai apoi să ajungă la copii şi să-i ucidă. A imaginat un om urât, îmbrăcat în piele de ţap, cu coarne pe cap şi cu pene de cocoş în vârf, cu clopot la spate şi cu o măciulie mare în mână. Această aratare a fost denumită turcă. Există credinţa că cel care se costumează în turcă îşi pierde năravul şi nu poate merge la biserică timp de şase săptămâni. Iar dacă se întâmplă ca acesta să moară în acest răstimp, el nu va fi îngropat în cimitir şi nici nu-i vor fi trase clopotele.” Este descrierea lui Adrian Fochi în a sa lucrare „Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului secolului al XIX-lea”.
Acest din urmă obicei îl aflăm şi de la Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: „este un joc închipuit în vremurile vechi din ură împotriva turcilor. În ziua de Crăciun se pune cuiva o căpăţână de cerb cu coarne mari, de care se leagă o mască făcută din fâşii de pânză colorată şi atât de lungi încât îi acoperă şi picioarele celui ce o poartă. Peste acesta se aşează altul, care se face un bătrân ghebos. Şi aşa străbat uliţele şi casele, jucând şi cântând, cu o mulţime de lume după ei.”
LEGENDE POPULARE ROMÂNEȘTI – LEGENDA LUI CRĂCIUN
După cum se ştie, Crăciun, ca zeu solar de origine indo-europeană, a fost specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Determinativul de moş indică vârsta celui care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. Divinitatea se naşte împreună cu timpul, la 25 decembrie, trăieşte trei sute şaizeci şi cinci de zile, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte la începutul anului următor. Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane, apoi naşterea zeului solar de origine iraniană, Mithra. Iar, după apariţia creştinismului, naşterea lui Iisus.
Legendă populară despre Crăciun
Despre Crăciun se spune că era un om rău. El avea o nevastă şi trei fete. Acestea toate aveau frică de stăpânul casei. Dacă lui nu-i plăcea ceva, ori ele nu-i făceau pe plac, se mânia tare şi le chinuia în tot felul. Sărmanele femei, erau toate stâlcite şi betegite.
Tocmai pe când Feciora Maria îşi făcea apariţia, împreună cu Iosif, îngreunată de naşterea ce se apropia tot mai mult, douăsprezece care cu grâu plecaseră la moară, iar femeile din gospodăria lui Crăciun nu-şi mai vedeau capul de treburi, să pregătească ca totul să fie bine la întoarcerea acestuia.
– Lasă-mă, femeie bună, să mân la dumneata, că-s ostenită de drum şi curând va sosi ceasul să nasc.
– Bucuroasă te-aş lăsa, îi răspunse Crăciuneasa, dar am un bărbat rău şi amarnic. Uită-te la fetele mele. Una-i şchioapă, alta-i oarbă şi a treia-i oloagă. Da’ eu, crezi că o duc mai bine? Uită-te ce am pe trup şi pe mâini.
Se uită Maica Domnului la ea şi mare-i fu mila când vazu că era tare zdrobită şi vânătă.
– Lasă-mă măcar în ocol să mă ascund, că nu mă mai ţin picioarele, se rugă Fecioara.
Şi Crăciuneasa, femeie miloasă, o primi şi-i făcu loc în staul, lângă ieslea vitelor, acolo unde credea ea că bărbatul său n-are s-o vadă.
Pe vremea aceea nu erau stele, numai Luna umbla pe cer. Iar oamenii lucrau la lumina Lunii, ca acum la Soare.
După momentul Naşterii, pe bolta luminată doar de astrul selenar s-a arătat, pentru prima dată, ca să vestească lumii venirea lui Iisus, Luceafărul de seară. Cel care lumina atât de tare casa şi gospodăria lui Crăciun aşa încât acesta se gândi înfuriat: „Oare ce-au făcut nebunele acelea de mi-au aprins casa?”
Drept mulţumire pentru găzduire şi ajutor, fecioara le răsplăti pe femeile greu încercate prin tămăduirea fetelor – cea ciuntă, cea oarbă şi cea şchioapă.
La momentul venirii acasă a lui Crăciun, aceste trei minuni erau deja înfăptuite. Dar, dându-se de gol, Crăciuneasa deconspiră bărbatului său secretul din staul. Mai precis, faptul că acolo ea adăpostise nişte drumeţi străini. Mânios din fire şi răzbunător, Crăciun îi taie cu toporul mâinile femeii. Doar că, o altă minune se săvârşeşte în curând: cu o suflare a Fecioarei, trupul femeii este reîntregit şi tămăduit.
Crăciun fu atât de mişcat de aceste minuni încât inima lui se înmuie pe loc şi, căzând în genunchi, îi ceru iertare soţiei pentru tot răul ce i-l făcuse. Apoi, ducându-se în staul, i se închină Fecioarei Maria şi lui Iisus Hristos, recunoscându-l în el pe Dumnezeu.
Şi pentru că în casa lui s-au petrecut toate aceste şi pentru că el a fost cel dintâi om care a crezut în Hristos, ziua în care s-a născut Iisus se numeşte, de atunci, Ziua de Crăciun.” (Marcel Olinescu, „Mitologie românească”)
Momentul pocăinţei lui Crăciun a fost, de fapt, momentul în care acesta s-a transformat radical şi iremediabil. Dintr-un om rău şi răzbunător, acesta a devenit unul, blând şi bun. Şi darnic, împărţind, de atunci încoace, şi de acum multă vreme în viitor, până în veacul vecilor, daruri oamenilor în general şi copiilor în special. A devenit… Moş Crăciun!
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – ZILELE CUPRINSE ÎNTRE CRĂCIUN ȘI ANUL NOU
Prima zi de după Crăciun, cea de 26 decembrie, este destinată Soborului Maicii Domnului şi pomenirii sfântului şi dreptului Iosif logodncicul. Acesta, fiul al lui Iacov, din neamul lui David, de meserie tâmplar, a fost hărăzit de Dumnezeu drept logodnic al Fecioarei Maria şi, în consecinţă, fiind rânduit cu purtarea de grijă a Pruncului Sfânt, ca tutore şi părinte legal din viaţa pământească.
Ca obiceiuri, a doua zi a Crăciunului finii se duc cu colac la naşi, colac ce, în mod tradiţional, constă „în şapte pâini, un cocoş, sau alte orătănii, două-trei sticle cu ţuică şi vin, o coastă de porc, doi-trei trandafiri (cârnaţi) şi alte mărunţişuri.” Precizarea fiind făcută de Antoaneta Olteanu prin a sa lucrare „Calendarele poporului român”.
Iar ca şi credinţe ale acestei zile merită a fi amintite acelea conform cărora este interzis fetelor nemăritate torsul – ca, de altfel, pe întreaga perioadă cuprinsă între Crăciun şi Bobotează – căci, altfel, nici în anul ce vine nu-şi vor găsi iubitul; precum şi ideea că dacă a doua zi de Crăciun va bate vântul, atunci toamna următoare va fi ploioasă şi vânturoasă.
A treia zi a Crăciunului coincide cu ziua Sfântului Ştefan. Este ziua în care naşii, cei care cu o zi înainte primiseră vizita finilor, îşi aduc aminte că sunt, la rândul lor, fini şi, în consecinţă, ei merg la naşii lor.
Tot în această zi, de 27 decembrie, se spune că dacă va fi să ningă, atunci, peste anul ce vine se va aşterne rod bogat.
Pe 28 decembrie, în mod tradiţional are loc îngroparea Crăciunului, în fapt îngroparea anului vechi, care tocmai se sfârşeşte. Acest obicei este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din calendarul popular. În comunităţile creştine îngroparea este oglindită printr-un ceremonial care cuprinde purtarea pe umeri, de către şase feciori, a unei cuverturi pe care este întins un alt tânăr, cel care ia locul lui Crăciun mort. Cel mai bun de gură tânăr din sat joacă rolul de preot. Iar, în timp ce targa mortuară este purtată prin sat, unii dintre participanţii la alai se erijează în bocitoare, jelindu-l pe Crăciun cel vechi:
„Măi, Crăciune, măi, bătrâne,
Astăzi te-ngropăm pe tine.
Haideţi toţi, cu mic, cu mare,
Să ducem Crăciunu-n vale. (…)
O, Crăciune, o, bătrâne,
Du-te de la noi cu bine;
Meri pe apa Sâmbetii
Şi-napoi nu mai veni.
C-a veni altu’ Crăciun
Şi-a fi ca tine mai bun.”
Zilele de 29 şi 30 decembrie sunt destinate de către credincioşii creştini ca zile de trecere între zilele de sărbătoare care tocmai au trecut şi cele care urmează. Se reface curăţenia prin casă, şi sunt puse la cale bucatele menite să întâmpine Anul Nou. Este verificată starea actuală a butoaielor cu vin, nefiind uitate nici cele cu murături!
Deloc de neglijat sunt şi pregătirile pe care le fac cei ce vor să meargă cu uratul şi cu semănatul. Sunt verificate şi ajustate dobele deja folosite şi la Crăciun, sunt coborâte de prin poduri căpriţele pentru a fi drese şi decorate. Operaţiune valabilă şi urşilor.
Toate acestea pentru că urmează ziua de 31 decembrie…