Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Tradiții și obiceiuri

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, este unul dintre cei mai venerati sfinți din calendarul ortodox, sărbătorit la 23 aprilie.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost general roman de origine greacă și ofițer în Garda împăratului roman Dioclețian, care a fost condamnat la moarte pentru că nu a renunțat la credința creștină.

În calitate de martir creștin, el a devenit mai târziu unul dintre cei mai venerați sfinți ai creștinismului și a fost în mod special venerat de cruciați.

S-a născut în Cappadocia, într-o familie creștină de origine greacă, și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian.

S-a înrolat în armata romană și, parcurgând ierarhia militară, Sf. Gheorghe s-a făcut remarcat prin îndemânarea cu care mânuia armele.

În ciuda decretului împotriva creștinilor, emis de Dioclețian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-și mărturisească public credința creștină.

Din ordin imperial, sfântul a fost întemnițat și supus torturii pentru a-și renega credința.

Loviri cu sulița, lespezile de piatră așezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălțămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou și toate celelalte torturi nu au reușit să-l facă să renunțe la credința sa.

În conștiința populară românească, Sf. Gheorghe este unul dintre cei mai prezenți sfinți, numeroase biserici purtând hramul său.

Există numeroase orașe în România care poartă numele Sfântului Gheorghe și chiar unul dintre cele trei brațe ale Dunării este denumit astfel.

Imaginea Sf. Gheorghe ucigând balaurul este prezentă și pe steagul Moldovei medievale trimis de Ștefan cel Mare la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

Sf. Gheorghe este de asemenea ocrotitorul Forțelor Terestre ale Armatei Române.

Legenda potrivit căreia sfântul ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară este o legendă târzie, medievală.

Sfântul Gheorghe e numit în credinţele populare româneşti „capul primăverii“ şi „străjer al timpului”.

Acestuia, se pare, îi sunt încredinţate cheile vremii şi, la porunca sa, se închide şi se deschide anotimpul cald. Tot credinţa populară îl aminteşte ca patron al tinerilor şi duşman de temut al vrăjitoarelor.

Astăzi este bine conform tradiție ca locuințele oamenilor să fie împodobite din belșug cu plante verzi. În regiunea Munteniei se pun crengi de stejar sau de păr, iar în Transilvania se pune rug verde şi leuştean.

În zona Banatului se pune în casele oamenilor rug sau cu frunză de fag sau gorun. Plantele țin primejdiile departe, conform tradiției populare.

La Sfântul Gheorghe se cântăresc oamenii pentru a fi sănătoşi tot anul şi pentru a se proteja de farmece.

Pentru sănătate, tradiția spune că oamenii trebuie să se sclade într-o apă curgătoare înainte de răsărit.

Dacă dormi astăzi, se spune că vei fi somnoros tot anul pentru că vei lua somnul mieilor.

Dacă în ziua de Sf. Gheorghe va fi rouă multă ori va fi pâclă, e semn de an bogat. Dacă e ploaie, se face recoltă bogată de grâu.

În tradiția populară sărbătoarea este cunoscută sub numele de San-George / Sângeorz.

În spiritualitatea populara, San-George este cel de-al doilea stalp calendaristic, alaturi de Sfantul Dumitru – Samedru.

Se spune ca atunci cand se aud primele broaste cantand, San-George ia cheile de la Samedru pentru a deschide drumul naturii spre viata, el fiind considerat Cap mare de primavara, inverzitorul intregii naturi, semanatorul tuturor culturilor si inchizatorul anotimpului friguros.

Toamna, Samedru, care nu iubeste pomii inverziti, primeste cheia de la San-George pentru a inchide timpul frumos si a slobozi din adancuri anotimpul rece.

Mai multe puteți citi aici: https://www.stiri-neamt.ro/23-aprilie-sfantul-gheorghe-o-sarbatoare-cu-multe-traditii-superstitii-si-obiceiuri/

SĂRBĂTORI POPULARE – SÂNGIORZUL, ANUL NOU PASTORAL

Peste un zeu al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul trac, creştinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe, care este celebrat în ziua de 23 aprilie.

Această reprezentare mitică se numeşte Sângiorz în Transilvania şi Banat, Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia.

Împreună cu Sâmedru (26 octombrie), Sângiorzul împarte anul pastoral în două anotimpuri simetrice: vara – între Sângiorz şi Sâmedru, şi iarna – între Sâmedru şi Sângiorz.

Ei poartă la brâu cheile anului cu care Sângiorz închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara şi deschide iarna la 26 octombrie.

Un sfânt înfrunzeşte codrul, celălalt îl desfrunzeşte. Între ei este încheiat un rămăşag pe viaţă şi pe moarte: dacă copacii sunt neînfrunziţi pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz.

Cei doi sfinţi sunt, în Calendarul popular, divinităţi pastorale de origine indo-europeană şi prezintă evidente asemănări cu Sântoaderul cel Mare, celebrat în sâmbăta din Săptămâna Caii lui Sântoader. Sângiorzul şi Sântoaderul au în credinţele, folclorul şi iconografia românească trăsături comune cu Cavalerul trac: sunt divinităţi tinere, purtate în spate de cai (Sângiorz) sau au ei înşişi copite de cai (Caii lui Sântoader), purifică spaţiul de forţele malefice, omoară balaurul, încuie iarna şi descuie vara.

CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – SÂNGIORZUL VACILOR

În ziua de 22 aprilie, când se prăznuia Mânecătoarea, sora lui Sângiorz în Panteonul carpatic, se credea că vin strigoii şi vrăjitoarele să fure laptele vacilor, rodul câmpului, visul fetelor şi norocul băieţilor.

Strigoii vii, care îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor în noaptea de 22/23 aprilie, s-ar aduna, călărind pe limbile meliţelor, pe la casele rămase pustii şi răscrucile drumurilor, pe hotarele dintre sate.

După ce îşi încearcă puterile, bătându-se cu limbile meliţelor până la miezul nopţii, revin în sat, intră în trupurile părăsite şi merg să ia mana vitelor cu lapte. Femeile vrăjitoare mergeau şi ele, până la ivirea zorilor, cu sidila (strecurătoare din pânză rară) legată de picior prin păşunile, fâneţele şi holdele consătenilor.

Sidila înmuiată de rouă era stoarsă într-un vas de lemn (doniţă, găleată), vrăjită şi dată apoi s-o bea propriile vite.

Aceasta era mana, sporul laptelui transferat prin mijloace magice de la vitele vecinilor la cele ale vrăjitoarelor şi strigoilor vii.

Alteori mana vitelor, în special fertilitatea acestora, era furată prin îngroparea unui bulgăr de sare sub poteca de trecere a vitelor, se dezgropa în taină şi se da vitelor de prăsilă (Bucovina).

Credinţa oamenilor că vitele vor pierde laptele sau că nu se vor mai înmulţi era atât de puternică încât întreaga suflare a satului era preocupată de găsirea unor mijloace eficiente de luptă, tot de natură magică, împotriva vrăjitoarelor: ascunderea limbilor de meliţă pentru a nu fi găsite de strigoi; ungerea cu usturoi sau cu mujdei de usturoi a meliţelor, porţilor, uşilor, pragurilor şi ferestrelor, vitelor şi oamenilor; descântatul şi lăsatul pelinului, leuşteanului, bozului, odoleanului, rostopascăi în grajdurile şi stau­lele vitelor.

Pe arii extinse, se agăţau ramuri de rug şi măceş la porţi, uşi şi ferestre, se puneau ramuri verzi de fag, stejar, salcie la stâlpul casei sau al porţii, se alungau vră­jitoarele prin strigăte, sunete de tulnice şi buciume, se supravegheau cu mare atenţie păşunile vitelor scoase la păscut, se afumau vitele şi păstorii, se aprindea focul viu.