Sărbătoarea lunii iunie în tradiția românească este cea a Sânzienelor. Ea face parte dintr-un scurt ciclu de renovare rituală a timpului, nu întâmplător aflându-se în preajma solstiţiului de vară.
Imaginaţia populară a închipuit Sânzienele ca pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte prin păduri sau pe câmpii, aici, cel mai adesea, dansând.
Sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac.
În popor se crede că în Noaptea Sânzienelor, zânele umblă pe pământ sau plutesc prin aer şi împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolile oamenilor, apără semănăturile de grindină.
Se spune că ar fi de ajuns ca oamenii să le nesocotească ziua, acţiunile lor benefice transformându-se radical, aceste zâne devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii.
Torţa aprinsă în unele zone etnografice în noaptea de Sânziene (23/24 iunie), care înfăţişează invincibilitatea Soarelui la solstiţiul de vară, este numită Făclia de Sânziene.
Aceasta se confecţiona dintr-un lemn de brad uscat şi crăpat la un capăt, unde se îndesa şi se lega răşină şi surcele de molid cu fire de tort.
Seara, în ajunul zilei de Sânziene, flăcăii se adunau pe o înălţime din afara vetrei satului, se aşezau în formă de cerc, îşi aprindeau făcliile, se aliniau şi începeau să descrie rotocoale în aer cu flăcările aprinse, învârtindu-le de la răsărit la apus în timp ce strigau în cor: «Făclia, măăă!…»
Făclia era trecută printre picioare, lăsând impresia că feciorii sar peste foc sau călăresc un cal de foc.
Când făcliile erau pe cale să se stingă, feciorii coboarau în sat şi împlântau făcliile în mijlocul livezilor.
Rotocoalele de foc obţinute prin rotirea făcliilor de Sânziene în direcţia mişcării aparente a Soarelui pe bolta Cerului în ziua cea mai lungă a anului exprimă bucuria oamenilor pentru victoria luminii asupra întunericului, a căldurii asupra frigului, a fertilităţii asupra sterilităţii, dar şi hotărârea flăcăilor de a ajuta astrul vieţii să se menţină la înălţimea atinsă pe cer la solstiţiul de vară.
Fumul şi mirosul puternic de răşină arsă, strigătele puternice în cor, arderea făcliilor şi împlântarea lor în grădini şi livezi alcătuiesc nucleul unui spectaculos ceremonial nocturn încărcat de acte rituale apotropaice, fertilizatoare şi divinatorii.
În preajma sărbătorii Sânzienelor abundă practicile premaritele, fetele mari având obiceiul să arunce o cunună de flori de sânziene pe acoperişul casei.
Cununa rămasă pe acoperiş era un motiv de mare bucurie pentru fata care o aruncase, aceasta aşteptându-se la un măritiş grabnic, poate chiar în acel an.
Cununa căzută era aruncată încă de câteva ori, pentru ca fata măcar să ştie câţi ani mai are de aşteptat.
Alte fete mari puneau sânziene sub pernă, acest fapt atrăgând, se zice, visarea ursitului. Dacă nici aşa nu le apărea ursitul, atunci, a doua zi, spre a fi măcar privite, fetele îşi prindeau buchete de sânziene în păr sau le puneau în sân.
În dimineaţa zilei de 24 iunie multe fete obişnuiau să se scalde în rouă, această adevărată apă divină, însă, pentru ca acest scăldat ritual să aibă efectul scontat, trebuiau respectate anumite condiţii.
Astfel, în zori, din locuri necălcate, babele strângeau roua sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă, babele nu vorbeau deloc şi, mai ales, nu trebuiau să întâlnească pe nimeni.
Dacă toate acestea erau împlinite, despre cine se spăla cu rouă aceea se spunea că va fi sănătos şi drăgăstos peste an.
Practicile legate de cunună, aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită Făclia de Sânziene, face ca această sărbătoare să fie una solară, a Soarelui.
Nu întâmplător, se crede că astrul zilei se află acum la „o mare răscruce”, în dimineaţa Sânzienelor spălându-şi faţa, jucându-se pentru câteva clipe şi apoi odihnindu-se.