Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, sărbătorit în 20 iulie, a fost fiul lui Sovac, un preot al Legii Vechi, care locuia în cetatea Tesve din Galaad (Israel). De la această cetate provine numele de Tesviteanul al proorocului.
Ilie se bucură de o cinstire deosebită din partea Bisericii, ziua prăznuirii sale fiind marcată în calendar cu roşu, însemnare ce nu apare în acest fel la niciun alt prooroc.
În luna lui „Cuptor” (luna iulie) calendarul popular cuprinde mai multe sărbători și obiceiuri dedicate secerișului și forțelor naturii care pot deveni potrivnice: furtuni, grindină, incendii, secetă etc.
Pentru a le întâmpina și a le micșora efectele, omul a apelat la reprezentări mitice celebre în cursul acestei luni: Circovii de vară, Marina, Sântilie, Ilie-Pălie, Foca, Panteliile, Sfânta Ana, Pantelimon, Pintilie Călătorul. În anii secetoși se adaugă Paparuda și Caloianul. (vezi articolul AICI)
Puțini știu că data de 20 iulie este marcată și ziua zeului solar, această dată fiind considerată mijlocul sezonului pastoral.
Sântilie este o divinitate populară care a preluat numele şi data celebrării de la Sfântul Prooroc Iile.
Zeul focului şi al soarelui din Panteonul românesc, Sântilie este identificat cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă.
La Sântilie, miezul verii pastorale, se organizau pe munţi vestitele Nedei şi Sântilii.
Sântilie este o divinitate solară şi meteorologică ce provoacă incendiile în verile toride, produce tunetele, fulgerele şi trăsnetele în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să dea grindina.
Ca personaj profan, Sântilie apare în tradiţiile populare ca soldat, vânător, agricultor, crescător de animale, negustor de vite. Fiind ispitit şi înşelat de Drac, Sântilie îşi omoară unul sau mai mulţi membri ai familiei (tată, mamă, fiu, fiică sau soră).
Păcatele sunt ispăşite de Sântilie în diferite moduri. Dumnezeu îl iartă, îl trece printre sfinţi şi îl înalţă la cer într-o trăsură cu roţi de foc la care sunt înhămaţi doi sau patru cai albi înaripaţi, colo, pe cer, aleargă printre nori, tună (durduie, duduie, huruie, bubuie), fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul de foc.
Speriaţi, dracii se ascund pe Pământ: prin pomi, sub streaşina caselor, în turlele bisericilor şi chiar în corpurile unor animale, în special câini şi pisici. Dorind să nu-i scape nici unul, Sântilie trăsneşte şi arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care s-au ascuns dracii.
Simbolurile prin care Sântilie se defineşte ca un autentic zeu solar sunt: trăsura cu roţile de foc şi caii înaripaţi; biciul şi săgeţile de foc, tunetele, trăsnetele şi fulgerele cu care luminează Cerul înnorat.
Divinităţile aducătoare de arşiţă şi foc în luna lui Cuptor, multe între acestea fiindu-i surori (Pârliile, Panteliile), fraţi (Ilie Pălie, Pantelimon) sau simpli vizitii la carul lui ceresc (Foca), îi sunt subordonate.
Obiceiuri, tradiții, superstiții. De ce nu se mănâncă mere
De ziua Sfântului Ilie, oamenii nu lucrau, pentru a nu cădea grindina, şi nu mâncau mere, pentru ca grindina să nu fie de mărimea acestora.
Tot în această zi, femeile mergeau la biserică şi dădeau pomană pentru morţi din roadele gospodăriei.
În dimineaţa acestei zile se culeg plante de leac, în special busuioc, care sunt puse apoi la uscat, iar femeile duc busuioc la biserică pentru a fi sfinţit după care, întoarse acasă, îl pun pe foc, iar cenuşa rezultată o folosesc în scopuri terapeutice.
De Sfântul Ilie, românii îşi amintesc şi de sufletele morţilor, în special de sufletele copiilor morţi. Femeile chemau copiii străini sub un măr, pe care îl scuturau şi dădeau de pomană merele căzute.
Bisericile sunt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea morţilor (Moşii de SântIlie), iar la casele gospodarilor sunt organizate praznice.
De Sfântul Ilie, la sate, apicultorii recoltau mierea albinelor. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbaţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, ajutaţi de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină.
După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele şi vecinii invitaţi la acest moment festiv, gustau din mierea nouă şi se cinsteau cu ţuica îndulcită cu miere. Masa festivă avea menirea de a asigura belşugul apicultorilor.
Sânt-Ilie marchează şi miezul verii pastorale, dată la care le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână.
Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soţiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.
Nedeile pastorale
Nedeile pastorale se ţineau pe plaiurile Carpaţilor şi aveau legătură cu celebrarea unei sărbători precreştine dedicată zeului focului şi al Soarelui.
După creştinarea carpato-dunărenilor peste această sărbătoare creştinii au suprapus pe Sf. Ilie (20 iulie), numit de popor Sântilie.
Deşi numele vechi al zeului s-a pierdut, oamenii au continuat să-i păstreze cultul pe înălţimile munţilor, mai aproape de cer şi Soare.
Nedeia sau Sântilia a fost atestată documentar încă din anul 1373.
Cu siguranţă că la aceste sărbători montane se desfăşurau ceremonii complexe dedicate Soarelui şi focului.
Nedeile au asimilat însă şi alte funcţii sociale: schimbul de produse, petrecerea.
Unele nedei au coborât în satele de la poalele munţilor, dar locurile vechi de desfăşurare sunt uşor de identificat după toponimia carpatică: Nedeia, Sântilia, Nedeiuţ, Nedeuţa, Nedeiţele.
Indiferent că se numeau Sântilii, bâlciuri sau nedei, acestea au funcţionat ca târguri unde se vindeau în special produse pastorale, se cumpărau produse necesare stânei, dar şi ca petreceri pentru tineret.
Au existat pe munţii şi aşa-numitele „târguri de fete”, dar nu în înţelesul mercantil al expresiei.
Acolo se legau cunoştinţe între tinerii care, unii dintre ei, se căsătoreau chiar atunci sau la nedeia din anul următor.
Semnificaţia istorică a nedeilor pastorale se leagă de vechimea şi rolul lor în stabilirea legăturilor economice, matrimoniale, ulturale dintre românii de pe cei doi versanţi ai Carpaţilor.
Nedeile, asemenea drumurilor şi potecilor de picior, nu au ţinut seama de hotare.
Unele dintre nedei se numeau chiar „târguri de două ţări” sau, în Munţii Vrancei, „târguri de trei ţări”, care adunau, moldovenii, transilvănenii şi muntenii.