Românii, cu precădere cei din mediul rural, sărbătoresc pe 20 decembrie Ignatul, ziua în care, conform tradiţiei, este sacrificat porcul pentru masa de Crăciun.
Pe 20 decembrie, românii sărbătoresc Ignatul Porcilor, tradiție păstrată de pe vremea romanilor.
Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului, dar uneori obiceiurile şi tradiţiile, cum sunt şi cele de Ignat, sunt atât de puternic înrădăcinate, încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.
Ritualul tăierii porcului amintește de jertfele ce erau aduse în antichitate zeităților care se nășteau și mureau în perioada de înnoire a timpului calendaristic.
Tăierea porcilor avea loc doar la Ignat, 20 decembrie, dimineața devreme. În trecut, oamenii credeau că porcul își visează moartea cu o noapte înainte de Ignat.
Aceștia făceau diverse semne ritualice pe pielea porcului după ce îl prindeau și înjunghiau. Apoi, ei jupuiau părul pentru confecționarea de bidinele și pielea pentru confecționarea de opinci. Corpul se pârlea și apoi se tăia bucăți.
Astfel, sacrificarea porcului avea puterea de a alunga spiritele rele, de a asigura sănătate gazdei în noul an și de a-i fertiliza ogoarele acestuia.
Tradiția spune că Ignat este o divinitate solară care a preluat numele și data când e sărbătorit de la Sfântul Ignatie Teoforul din calendarul ortodox.
Ritualul sângeros de sacrificare a porcului, dar și ritualul funerar de pârlire a animalului sunt practici preistorice care supraviețuiesc și astăzi în ținuturile românești extracarpatice.
În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă.
În tradiţia românească întâlnim o serie de obiceiuri şi superstiţii legate de Ignat.
Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate, ziua întreagă fiind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc.
Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază şi îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toţi membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineaţa la păsări.
Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la Biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri.
Despre ficatul porcului se spune că este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mâncare.
Sângele animalului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau când au guturai.
Se crede că splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că va fi o iarnă grea, cu multă zăpadă, iar dacă este subţire, arată că va fi o iarnă săracă în zăpadă, iar anul nou va fi secetos.
În anumite zone ale ţării există obiceiul ca stăpânul casei să ia din sângele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să fie sănătoşi.
Femeia, de obicei, se ocupă de tranşarea cărnii, dar numai după ce bărbatul face semnul crucii cu cuţitul asupra porcului sacrificat, zicând: “Tatăl nostru. Să-l mâncaţi sănătoşi”.
După sacrificare, din carnea de porc gospodinele fac diverse preparate specifice sărbătorii Crăciunului, cum ar fi cârnați de casă, tobă, lebăr, caltaboș, sarmale, jumări, dar, de asemenea, se pregătește și carnea pentru friptură.
CREDINȚE ȘI PRACTICI ARHAICE DE IGNAT
Deși creștinismul a asociat porcul necumpătării și lăcomiei, pentru comunitățile arhaice acest animal, mai ales prin sângele său, constituia unul dintre cele mai importante ajutoare întru revigorarea Sfântului Soare.
Începând cu echinocțiul de toamnă, oamenii observau cum astrul ceresc intra într-un aparent proces de disparițe, consecința directă fiind micșorarea zilei și răcirea timpului. Românii din vechime credeau că trebuie să intervină în ajutorul Soarelui înainte ca acesta să dispară, momentul hotărâtor pentru acest ajutor fiind plasat în preajma solstițiului de iarnă, atunci când este parcursă cea mai scurtă zi din an.
Încă de pe vremea Romanilor, Soarele era ajutat prin sacrificarea porcilor, în cinstea Zeului Saturn. Sângele acestor animale, se credea, va întări astrul solar, slăbit de efortul depus de-a lungul anului.
Așadar, porcul sacrificat ritual la Ignat nu era altceva decât o întruchipare zoomorfă a Soarelui.
CREDINȚE ȘI PRACTICI POPULARE – IGNATUL, REPREZENTARE MITICĂ A FOCULUI
Divinitatea Calendarului popular legată de cultul focului şi al Soarelui care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Ignatie Teofanul (20 decembrie) din Calendarul ortodox este numită de români Ignat sau Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului – substitut preistoric al spiritului grâului –, şi ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (lat. ignis = foc) sunt practici preistorice care supravieţuiesc în majoritatea zonelor etnografice româneşti.
Există argumente etnologice în sprijinul ipotezei că sacrificiul ritual al porcului se efectua primăvara, în perioada semănatului şi încolţitului bobului de grâu.
Asemănător altor obiceiuri specifice Anului Nou celebrat primăvara (sorcova, obiceiul semănatului, pluguşorul), sacrificiul ritual al porcului a fost mutat de la echinocţiul de primăvară la solstiţiul de iarnă.
Credinţele, obiceiurile şi practicile magice referitoare la prevestirea morţii violente, prinderea şi înjunghierea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele şi jupuirea pieii pentru opinci, pârlirea şi ciopârţirea corpului, grăsimea folosită la farmece, descântece şi prepararea unor leacuri, alimentele rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formule magice sunt relicve ale sacrificiului, prin substituţie, ale zeului care moare şi renaşte anual la solstiţiul de iarnă, împreună cu timpul. Obiceiul este atestat pretutindeni în România.