An de an, la 1 septembrie, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte începutul anului bisericesc. Evenimentul are o semnificaţie specială faţă de celelalte sărbători din calendarul creştin.
Deşi ansamblul anului bisericesc reprezintă istoria mântuirii noastre, derularea lui nu începe cu Naşterea Domnului şi nu se încheie cu moartea Lui.
Aceasta pentru pentru că legătura lui Hristos cu lumea creată nu se limitează numai la viaţa Sa pământească evocată de Noul Testament, ci întreg Vechiul Testament este marcat de prezenţa Lui, iar planul de mântuire a lumii este conceput din eternitate.
Data aceasta de 1 septembrie pentru începutul anului bisericesc a fost împrumutată de la evrei care sărbătoreau atunci anul civil, potrivit Sinaxarului din Mineiul zilei de 1 septembrie.
Conform Patriarhiei Române, evreii încep calendarul cu luna Tişri, adică cu septembrie. În prima zi din luna septembrie, evreii aveau zi de odihnă şi aduceau Domnului ardere de tot.
Potrivit tradiţiei, Mântuitorul Iisus Hristos şi-a început activitatea publică în ziua de 1 septembrie, când a intrat în sinagogă şi a citit cuvintele prorocului Isaia care profeţeau despre Persoana Sa dumnezeiască:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului“ (Isaia 61, 1-2 şi Luca 4, 18-19).
Un alt motiv al sărbătoririi anului bisericesc în prima zi a lunii septembrie este tradiţia moştenită din Legea Veche, potrivit căreia în această zi a început creaţia lumii.
Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea. Ei au stabilit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creștinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor anul bineplăcut Domnului.
Tot în ziua de 1 septembrie, Biserica a rânduit să fie pomenit Sfântul Cuviosul Dionisie Exiguul, din Dobrogea, care a alcătuit cronologia creştină, numărând pentru întâia oară anii începând de la Hristos.
SĂRBĂTORI POPULARE – SIMION STÂLPNICUL (1 SEPTEMBRIE)
Mineiul de pe 1 septembrie glăsuieşte astfel: „Supărându-se fericitul (Simion, la care lumea se adunase ca să-l vadă) de o cinstire ca aceea şi de neodihnă, şi-a aflat un străin chip de scăpare din gâlcevile omeneşti. Pentru că a gândit să-şi zidească un stâlp şi pe dânsul să stea, ca aşa să nu poată cei ce veneau a se atinge de dânsul. Deci a zidit stâlpul şi pre dânsul o chiliuţă strâmtă de doi coţi, şi acolo suindu-se, petrecea în post şi în rugăciune”.
Plecând de aici şi, probabil, de la realităţi anterioare, Sfântului Simion Stâlpnicul i s-au conferit unele atribute neconforme cu religia creştină.
Astfel, în popor i se spunea „stâlpnicul” datorită faptului că „toată viaţa lui a stat într-un picior pe un stâlp înalt şi cu mâinile ţinea pământul să nu cadă”.
Alteori, i se pune în cârcă şi cerul, neuitându-se să se precizeze că „ţine şi stâlpii pe care stă pământul, pe peştele din mare”.
Prin Bucovina se credea că a stat pe stâlp numai un an rugându-se la Dumnezeu să nu dea ploaie m acest timp.
Se spunea că la 1 septembrie au venit vrăbiile şi l-au ciupit, astfel încheindu-se anul de stat într-un picior.
De altfel, poporul susţine că în ziua de 1 septembrie nu se vede nici o vrabie, toate fiind plecate la împărăteasa lor, o babă căreia îi duc în ciocuri grăunţe din toate holdele, asigurându-i astfel hrana pentru un an de zile.
Aşadar, credinţa generală în legătura cu acest sfânt e că susţine de pe un stâlp cerul şi pământul.
Locuind undeva la înălţime, nu este de mirare că poporul l-a socotit şi stăpân al vânturilor, dându-le drumul din când în când pentru a nu provoca molime, necurăţenii şi boli, „căci vântul e ca o scăldătoare, curăţă totul”.
În acest sens se povesteşte ca odată, supărat pe Dumnezeu că i-a luat un copil, Simion Stâlpnicul ar fi închis toate vânturile într-un butoi uriaş, de unde, în ciuda rugăminţilor lui Dumnezeu, a sfinţilor, a multor dobitoace şi păsări, nu le-a slobozit decât după şapte ani şi numai la rugămintea cocoşului, acesta arătându-i sfântului cum îi sunt ucişi pe capete puii.
Însă el, în câteva săptămâni, cu ajutorul găinilor, are de trei ori pe atâţia. De atunci este blagoslovit cocoşul cel voinic să poată ţine 40 de „femei” şi să umble prin sat de câte ori pofteşte.
Ziua de 1 septembrie este favorabilă efectuării a numeroase previziuni meteorologice. Astfel, daca dimineaţa este ploioasă, aidoma era şi primăvara următoare. O amiază posdomorâtă ar anunţa o toamnă urâtă. O toamnă lungă era semnalată de tunetele din ziua Stâlnicului.
Alte previziuni se făceau după viermele ce se afla pe „gogoşi” sau „merele” de pe faţa inferioară a frunzelor de stejar, absenţa viermelui de aici prevestind un an secetos. Dacă viermele avea aripi se anunţa un an potrivit de roade ducea pe oameni cu gândul la un an bogat.
În fine, dacă mai tuna după 1 septembrie, era semn de toamnă lungă. Abundenţa de previziuni meteo este explicabilă, în a lunii septembrie începând Anul Biblic, orice început stând, firesc, sub semnul anticipaţiilor.
Cuvântul „stâlp” din textul hagiografic citat mai sus nu are sensul obişnuit de „element de construcţie din lemn, piatră, servind la susţinerea unei clădiri”, ci face trimitere la o construcţie înălţată, un foişor sau turn de pază.
Ca şi în alte cazuri, şi acum s-a făcut o falsă analogie între cuvântul „stâlp”, ca element de construcţie, şi reprezentări mai mult sau mai puţin asemănătoare. Numai astfel a putut sa apară Sfântul Simion Stâlpnicul ca unul dintre… stâlpii de susţinere ai pământului, producând, dacă nu-i era serbată ziua cum trebuie, cutremure!
Aşadar, sfantul ţinut pe 1 septembrie era privit de popor ca o axa care reuneşte pământul şi cerul, cei care nu-i ţineau sărbătoarea putându-se aştepta la ce-i mai rău: dărâmarea caselor din temelii, înţepenirea picioarelor (ipostaze şi acestea ale stâlpului!) sau chiar preschimbarea în … stâlpi de piatră. Avem, nu-i aşa, suficiente motive să cinstim cum se cuvie ziua Sfantului Simion Stâlpnicul.