În fiecare an, la 1 aprilie, oamenii din lumea întreagă marchează Ziua păcălelilor, cunoscută și ca Ziua păcălitului sau Ziua nebunilor, când fiecare încearcă, cu mai mult sau mai puțin succes, să-i facă o șotie colegului, prietenului, vecinului, unui membru de familie, mai exact, toată lumea păcălește pe toată lumea.
Originea sărbătorii nu este clar determinată în timp, dar unii cercetători fac referiri la izvoare datând din epoca medievală, când ar fi existat, pe 28 decembrie, o zi a nebunilor, sau din antichitate, când la 25 martie romanii serbau festivalul Hilaria.
Se menţionează şi prima referire la o astfel de zi, cea din anul 1392, din Marea Britanie, în scrierile lui Geoffrey Chaucer, o poveste despre un cocoş păcălit de o vulpe, pe 1 aprilie, iar alte surse arată că originea Zilei Păcălelilor s-ar regăsi în anul 1539, într-un fragment dintr-un poem flamand care făcea referire la un boier care şi-a păcălit servitorul la data de 1 aprilie.
Apoi, în anul 1564, în Franţa, trecerea la calendarul gregorian, când începutul anului s-a mutat de la 1 aprilie la 1 ianuarie, a prilejuit celor care respectau această schimbare realizarea de farse şi păcăleli la adresa celor care au continuat să marcheze anul nou după vechiul calendar – aceştia fiind numiţi „Poisson d’Avril” (peşte de aprilie), denumire care a rămas la francezi, pentru 1 aprilie, până în zilele noastre.
Prima atestare scrisă a zilei păcălelilor ar putea data din anul 1686, atunci când John Aubrey vorbeşte de „Ziua sfântă a păcălelilor”, pe 1 aprilie, în Germania şi pretutindeni.
Începând din secolul al XVIII-lea, englezii au început să sărbătorească April Fools Day (Ziua păcălelilor), o sărbătoare preluată de la germani, dar cu aceleaşi explicaţii ca în cazul sărbătorii din Franţa – având în vedere că Anglia a adoptat calendarul gregorian abia în anul 1752.
Ziua de 1 aprilie este recunoscută ca Zi a păcălelilor în majoritatea țărilor lumii.
Marcată mai întâi în Europa, a trecut peste ocean și s-a răspândit apoi în majoritatea țărilor de pe glob. Este totuși sărbătorită cu preponderență în Europa și în America și mai puțin de civilizațiile orientale.
La noi în țară, Ziua păcălelilor se sărbătorește începând cu secolul al XIX-lea.
Se obișnuiește ca farsele să fie făcute până la ora prânzului, altfel acestea aduc ghinion păcăliciului.
Tradiția spune că dacă o fată frumoasă reușește să te păcălească, trebuie să o iei de nevastă sau măcar să fii prietenul ei.
Dar nu este indicat să te căsătorești la 1 aprilie, pentru că bărbatul însurat în această zi va fi toată viața sub papucul nevestei.
Copiii născuți la 1 aprilie vor avea succes pe aproape toate planurile, dar ar fi bine să stea departe de jocurile de noroc.
Prin celebrarea acestei sărbători, ziua de 1 aprilie devine un prilej de bucurie și de distracție pentru toți cei care au simțul umorului, sau, așa cum spunea scriitorul Mark Twain, „ziua de 1 aprilie este ziua în care ne amintim ce suntem în celelalte 364 de zile ale anului”.
PRIER, TIMP PRIELNIC HOLDELOR. CĂLCATUL URSULUI
Aprilie este luna a doua în calendarul vechi roman, cu începutul de an la 1 martie, şi luna a patra în calendarele iulian şi gregorian, cu începutul de an la 1 ianuarie.
Numele popular al lunii, Prier, înseamnă timp favorabil, prielnic holdelor şi turmelor de vite. Prin nord-vestul Transilvaniei aprilie se numea şi Luna Taurului. Local, prin Transilvania, în Bistriţa-Năsăud, se numea Florar, Luna Florilor.
Când vremea e înşelătoare, cu timp friguros şi secetos pentru semănături, aprilie anunţă sărăcia şi se numeşte Traistă-n Băţ, iar prima zi a lunii este dedicată păcălitului oamenilor, fiind numită de maramureşeni Ziua Nebunilor.
În luna aprilie se continuau arăturile şi semănăturile de primăvară, se închideau ţarinele pentru păşunatul devălmaş, se formau turmele, se angajau ciobanii şi văcarii, se tundeau oile înainte de a fi urcate la munte, se reparau sau se construiau ţarcurile şi oboarele pentru vite.
Dintre sărbătorile cu dată fixă şi cele cu dată mobilă se detaşează Paştele, sărbătoarea centrală a calendarului festiv creştin, şi Sângiorzul, străvechi început de an pastoral.
PRACTICI POPULARE – CĂLCATUL URSULUI, TERAPIE EMPIRICĂ
Obiceiul călcatului ursului a fost o practică chino- şi psihoterapeutică care consta în masarea spatelui bărbaţilor la începutul anului pastoral, aprilie – mai, de un urs dresat. Ursarii mergeau cu ursul legat în lanţ prin sate şi colindau din casă în casă.
După un joc al ursului în bătătura gospodăriei, executat în ritmul tobei şi al strigăturilor: „Joacă bine Moş Martine/ Că-ţi dau pâine şi măsline!“, bărbatul, capul familiei colindate, se culca pe burtă pentru a fi călcat. La comenzile ursarului, ursul se lasă mai greu sau mai uşor, se aşeza, în şezut, pe „pacient” etc.
Bărbaţii călcaţi de urs aveau ferma convingere că deveneau mai puternici şi mai feriţi de dureri de şale de-a lungul anului. Cu acest prilej, femeile smulgeau şi ele, dacă puteau, fire de păr din blana ursului pentru afumarea copiilor bolnavi de sperietură (Ion Ghinoiu).